CUTIA

31 Martie 2010 § Lasă un comentariu

M-am trezit încuiat în cutia sufletului tău,

de femeie ciudată și tristă, dar veselă

că ești tânără…

și furioasă

că bătrânețea mea te-nlănțuie

cu disperare și boli de suflet…

Am ieșit din acea cutie

și am respirat o vreme

tăcere și disperare mocnită

și-apoi mi-am dat seama că văd un lacăt

de carne pe sufletul meu,

lacătul zâmbetului tău,

din care nu deosebesc

decât un chip îndepărtat care tot râde de

ceea ce știu eu mai bine să fac…

ploaie pe gânduri neștiute,

ploaie de vorbe care obosește

și tot duce la disperare,

la gânduri mocnite peste cartofi prăjiți

și dulce sărut,

tânjind la sufletul tău de fată în cer zâmbind….

Am ieșit din cutia asta

și nu mai știu ce să fac din mine…

Să mă nasc din nou?

Să mă strâmb așa, caraghios, peste viața asta inutilă?

Să mă stâlcesc peste vreun motiv neștiut?

Cred că viața este doar o copie ironică

a vreunui vis

în care mă lăudam

că sunt Dumnezeu…

Lucifer nătâng,

pe-o cruce din care nu au știut să cioplească

decât…

SFÂRȘITUL cu…

ELI, ELI LAMA SABAHTANI!!!!!

(DOAMNE, DUMNEZEUL MEU, PENTRU CE M-AI PĂRĂSIT?)

© DANIEL KIȚU

Anunțuri

THE WORLD IS AN OYSTER

30 Martie 2010 § 3 comentarii

Iubirea asta e devenit doar o cameră de hotel mobilată simplu, cu un pat matrimonial, două noptiere stupide, lămpi albe atârnate de pereți și o oglindă mare în care ea își pierde aproape de fiecare dată frumusețea și timpul ei aburos de tânără femeie fără griji sau fără scrupule… Camera a devenit peisajul deșertic al nevoii lui de ea și-al dorinței ei de a termina cât mai repede cu el ca să îi aibă în sfârșit banii, banii care să-i aducă încă o săptămână sau încă o lună de superbă indiferență pe canavaua oarecum îngustă a existenței de himeră cu păr lung, ochi verzi și clipe ușoare plutind peste pielea albă.

A venit și ziua hotelului, a venit din nou ziua hotelului, ei au plătit, au primit cheia, telecomanda și au urcat din nou scara interminabilă, el gândind cu pieptul strâns de un junghi nesfârșit că poate ea iar nu-l va vedea, se va uita din nou dincolo de el, poate la închipuirile minții ei de femeie strunită doar de vântul primăvăratec al vreunei fantezii trecătoare, ea cu ochii țintă deja în luciul imaginar al oglinzii din care vor țâșni, poate, caii nebuni ai unei strângeri nesfârșite, neștiute, valurile uriașe ale unui sărut în aripi de tânăr zeu cu plete negre, cârlionțate, piept gol și ochi strălucitori, frenetici.

Dar ziua asta le-a deschis ușa de hotel, le-a aprins luminile din cameră, le-a răvășit iar simplu cearșaful de pe pat dar el a întâlnit încă o dată zidul alb al trupului ei gol, brațele înfășurând spasmodice pieptul nevăzut, lumina stinsă din priviri, oglindirea calpă a unui trup brusc devenit străin în ochii lui gata să se umple de lacrimi și ea îi spune că nu te ma suport să te văd plângând ești doar bărbat în toată firea iar ei, ei, bărbații nu trebuie să plângă, nu trebuie să-și deschidă cutia sufletului… Pentru că eu cred, domnul meu, tu care ai constituit odată centrul de interes al vieții mele de tânără începătoare femeie, că un bărbat care devine prea accesibil se transformă într-un umil servitor și pentru mine el, TU, nu mai existați.

S-a întins, goală peste cearșaful alb, ochii care altădată se-nămoleau în privirile mele, se ascund acum în cutele de sticlă ale oglinzii, călătoresc pe alte tărâmuri… Ritualul s-a terminat, l-a punctat vulgară, cerându-mi banii de care are nevoie pentru că lumea ei e clădită pe umerii neștiuți ai unui fals simțământ, pentru că iubirea ei ori nu a existat, ori a pierit undeva, în deșertul acesta al vieții nesfârșit de senine și indiferente.

Lumea e o scoică… Eu am sufletul scârbit de romantism, delicatețe și cuvinte frumoase. I-am tot atârnat la gât salbe de cuvinte frumoase dar tu stai lățită pe patul ăsta vulgar fără nume și fără căldură și te lăfăi în comoditatea indiferenței tale prăfuite, fostă femeie frumoasă, fostă femeie superbă… Ești închisă-n egoismul unei clipe de televizor impersonale și păianjeni neștiuți îți umblă prin gânduri și le usucă pentru totdeauna!!! Ea nu mă privește, nici nu mă aștept să mă privească pentru că privitul ei la televizor, aici, în hotelul ăsta rece și stingher, este de fapt calea ei de-a-mi spune, băiete ești în plus!!! Îți las doar lanțurile astea efemere până ce eu îmi voi găsi bruma de fericire… Sunt tânăr, Doamnă!!! Ba sunt doar bătrân și lumea s-a uitat la umbra mea pe când cuminte, repetat și neștiut mă aplecam să sap ceva la rădăcina sa!!!

Vorbesc singur de fapt… S-a ridicat de pe pat, s-a dus la toaletă… Aud zgomote de intimitate și mă gândesc la pescărușii orașului ăsta dunărean care tot fâlfâie pe la ferestre. Cândva iubirea ei se consuma zgomotos și nebun peste pieptul meu plin de răvașele uimite ale minunii sufletului și trupului ei… Eram naiv, mi-ar spune cineva, pentru că eram prea departe de vârsta și preocupările ei. Lumea mea era prea complicată pentru ea și acum mă acuză că sunt infatuat, orgolios și valsez prea mult prin fața ei cu acele cuvinte ale mele, aceleași pe care acum, deja, nu le mai suportă…

Țin minte o toamnă cu părul ei curat care-mi acoperea obrajii și cu vorbele ei care-mi dănțuiau peste față și eram uimit pur și simplu ca de-o minune irepetabilă…

Țin minte… Amintirile mele se oglindesc în aceeași suprafață impersonală care i-a prins pentru o clipă chipul, ochii, obrajii, părul… Ea nu mai este acum…

Lumea ei a alunecat iremediabil într-un altundeva din care tot răsar păsări sătule să mai execute același zbor pentru melancolia mea stupidă… Dincolo de ferestre nu este de fapt nimic…

Am auzit apa trasă la WC… Am auzit pașii ei, îi văd trupul închis în el ca-ntr-o nucă uscată… Se privește-n oglindă. Dincolo de ea, doar un chip mutilat de indiferență… o copie a unei lumi străine… Ea nu mai este decât patul rece de hotel, oglinda strâmbă și-un fișic de bani, plata pentru o oră de plăcere searbădă.

Deseori iubirea este doar un clovn care dănțuiește pe buzele sufletului, îți arată multe dar tu nu vrei să vezi nimic. Lumea ți se-nchide-n inimă și nu devii decât un biet eunuc al trăirii…

M-am ridicat și i-am spus la revedere. Mi-a trimis un sărut imaginar din vârful buzelor.

Am plecat din nou, fiecare pe drumul lui… Camera a rămas acolo, și niște trupuri goale, prizoniere în propriile angoase și obsesii. Ele continuă să se-mpreuneze la nesfârșit ca-ntr-un delirant și ironic schopenhauerian destin.

Pescărușii au zborul lor, dincolo de ferestre. Nu le pasă decât de cerul albastru deschis, de deasupra.

30 martie 2010, 20.39, D. Kitu

DOINĂ

29 Martie 2010 § Lasă un comentariu


Tai și țip pe chip de piatră,

Lacrimă și urmă beată

De uitare și de somn,

De tăcere, de un domn

rătăcit în ochi de gheață

Peste leșia de față

a iubirii, nor nestins,

Lacrimă de necuprins,

pe orbită de uitare,

pe măruntă renunțare

pe un sipet de safir

pe un joc uimit de fir

cu o buză aruncată

într-o toamnă nemușcată

să mă tac, să mă strănut

un fior de lut păscut

de o amforă bătrână,

luptă de senin cu lună

lasă-mă să uit stupid

și să iau un ied fetid

să-l ascund în suflet mut

să mă nasc din nou

în sud…

tai și chipul

tai și ochii

să mă duc în burta popii

și să-mi pierd aripile

peste lumea

de pe stea

cu ceva…. o cucuvea….

râncedă în zațul morții…

crucifix de abanos

într-un vis cam aburos….

o tăcere luntre rea,

într-un zâmbet logostea…..

© DANIEL KIȚU

29 MARTIE 2010, 23.29

PRIÈRE

29 Martie 2010 § Lasă un comentariu


Lasă-mă, Doamne, să torc în pustiul ăsta,

bătrân de mine însumi,

pânza uitată a sufletului meu destrămat

și să-mi tot cerșesc acea așteptare hâdă,

cu suflet puturos,

care să mă-mpresoare odată

și să mă transforme-n eunucul propriei

SUFERINȚE…

Lasă-mă, Doamne, să mă cert cu mine însumi

pe vreun hârzob de amintire prăfuită

și să mă mușc din el lacom

până ce-mi fărâm toți dinții…

și să tot sap cu unghii murdare și tocite

în trupul ăsta al meu

până ce mi-oi găsi poate sufletul gângav,

subnutrit.

Să trag de el, Doamne, să-l deșir

până ce n-o mai rămâne, așa, nimic din el

și-apoi să cocoloșesc în golul acela mut

pânza toarsă de mine

cu vreun suflet hirsut…

Să mă port așa, prin lume,

steag al propriei goane prin mine

și să proclam reușita,

primului transplant de suflet

Și tu să știi, Doamne…

Cu un ochi să râzi, cu celălalt să plângi…

Să te duci, bătrân, greoi,

să te pierzi printre colinele prăfuite

unde-am încercat, zadarnic,

să copiez și ÎNVIEREA!!!!!

© DANIEL KIȚU

HIMERĂ

29 Martie 2010 § 2 comentarii

Iubirea, cu toate coastele-mpăiate, valsează

prin vitralii prăfuite

unde-mi văd cioburile de suflet cu aripi de fluture

Straniu,

Acvilin și tâmp,

rătăcit prin mările cuminți și roșii ale buzelor de fuior…

Clipa stinge ultimele cuvinte din clepsidra de carne a unui trup uitat…

Pe străzi lenevesc îngeri beți de euforia învierii

Și peste tot oamenii se strigă unii pe alții dar nu se aud.

Știi pe cine am vazut ieri???

Am avut un déjà vu…

Erai tu, în scutece multicolore,

Scânceai un cântec de leagăn

și din biberon ți se scurgea, ca un fir ciudat,

Bocetul înecat în plâns de pe buza mormântului

din care se ridica solemn calul de aur

al dorinței de uitare…

Visai să te dăruiești

și tot alergai, nebună, pe silabele mele

care-ncercau neputinicioase să te prindă

în capcana lor, HIMERĂ…

În unghiile tale se oglindeau înserările

Iar clipele seci, cu amfore uriașe de zâmbete,

Îmi arătau iar și iar…

Nerostirea apusului…

Moartea unei zile pe obraji rătăciți

prin gustul sălciu al vreunei lacrimi neștiute.

© DANIEL KIȚU

SECETĂ CU SUFLET DE MAMĂ-N FUNDAL

29 Martie 2010 § Lasă un comentariu

Mă tot ascundeam prin unghere de lume concretă,

Ouă roșii de Paști mă priveau…

Mă plimbam de mână cu Hristos,

Îi povesteam încontinuu cât de om mă simt

atunci, în clipa când realizez că sufăr

frumos și arbitrar…

Străzi nesfârșite îmi copiau pașii,

La un colț, soarele răsărea dintr-un pahar,

cu obraji strălucitori, bucălați,

de copil neînceput,

de stafie a inocenței,

de toridă nostimadă

a setei de viață.

Am să strig cândva să mă audă toată lumea

Că mi-a secat sufletul

în albia umedă a trupului ăsta mut

și-am început să mă sparg încet-încet

ca o vechitură uitată de toată lumea…

Pe toate ferestrele întâlnite în cale

am scris cu roșu de sânge

SUFERINȚĂ.

Atunci Hristos s-a apropiat de mine

și m-a invitat iar la o plimbare

dar eu nu l-am văzut

căci din cerul nesfârșit

coborau crâmpeie de-nmormântare:

cruce, lumânări, un preot grăsuliu,

bocitoare, o groapă cumsecade, mii de flori,

tristețe, multă tristețe și iar tristețe…

La sfârșit, ultima, pică din cer,

oarecum nedumerită,

MAMA.

Mă privește așa, lung,

cu ochii plini de lacrimi

și-mi strigă ca și cum eu aș fi surzit:

Aleargă! Fugi! Sari!

Ascunde-te-n oglinda aia!

De aceea, pesemne, la-nmormântări

Se acoperă oglinzile cu pânze albe de așteptare și suferință,

Ca sufletele să nu fugă de propriile himere.

SOARE

28 Martie 2010 § Lasă un comentariu

Am luat soarele

ca pe-un măr auriu

și-am mușcat din el cu  sete

închipuindu-mi că sunt

un zeu superb, uriaș,

dincolo de marginile lumii

dar…

din zeama roșietică a fructului auriu

s-au ivit mădularele neputinței….

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Martie, 2010 at Daniel Kitu Blog.