GENEZA

30 Aprilie 2010 § 3 comentarii

Mi-am rezemat chipul de-un suspin

și ziua aceea mi s-a părut nesfârșită…

Copacii tot unduiau prin părul meu

cântece triste, simfonii nesfârșite

pe care oricum nimeni nu le înțelegea.

M-am desfăcut în fâșii armonioase

așa ca Dumnezeu să nu se supere cumva

pe creatura lui și s-o acuze

de complexul Prometeic.

Și lumea m-a-ncălțat

cu sandale de aur

iar din timpul acela care-mi strălucea

în pupile

nu a mai ramas

decât zâmbetul îngăduitor

al hristului

care se tot chinuia

să învie pentru spectacolul

redundant al sufletelor noastre,

biete floricele de porumb,

sfârâind strașnic

în ceaunul de tuci

al ghicitoarei în morti și-n vii

și-n rugi uitate,

cu prunci pierduți

prin poiene neștiute…

Adam și Eva m-au vizitat

aseara…

Nu au găsit decat ușa mea încuiată

și-un anunț…

Lăsați-mă să cred că vă iubiți!!!!

© DANIEL KIȚU

18 martie 2010!!!

Anunțuri

1 mai

30 Aprilie 2010 § Lasă un comentariu


Era o zi scumpă unui regim claustrofob, atunci când venea vorba de mase.

În ciuda faptului că iubea masele, întinse și concentrate în direcția manifestării lui ilariante, Ceaușescu se temea de oameni, îi ura sau îi disprețuia, habar nu am. Oricum, ca licean, l-am disprețuit eu dintotdeauna. Sufeream de un soi de masochism vizual în sensul că îi priveam cuvântările patibulare cu acea voluptate suferindă în a-i contoriza de fiecare dată greșelile de română, lapsusurile de tip logic în ceea ce el credea că spune dar bâiguia de la un amvon al descărnării demnității umane.

Am petrecut multe zile de 1 mai pe stadion, răsucind tot felul de cartoane întru conturarea unui desen de ansamblu de care noi, oricum nu aveam habar. Important era ca acel desen, ce-o fi reprezentat el, să încânte gușterii aparatului de partid județean, și prin porumbeii călători ai sufletelor de comuniști fraternizanți, să fie de bun augur și pentru celălalt aparat, infinit mai complex și mai intangibil, în sens kafkian, aparatul de vărf. De fapt, totul era centrat către ființa bicefală a perechii prezidențiale, reversul unui iad cotidian în care ne tot năclăiam tăcerile frustrate pe la colțuri de existență cenușie. ĂSTA ERA COMUNISMUL ADOLESCENȚEI MELE, dragi liceeni, studenți și foști… Ăsta era acel timp mansardat cu pânze de păianjen în care se tot uscau idealuri, dorințe și fericiri tânjite. Era ceva gen 1984, Orwell. Cam așa…

De la acel 1 mai nu ne-au mai rămas decât bătrânii mititei. Azi am auzit că sunt cancerigeni din cauza fumului pe care-l exală. O fi fumul, o fi carnea molcuță, suculentă care-ți topește bolta palatină într-un spasm al plăcerii difuze! Cert e că trebuie să-i ștergem de pe listă. Și ăștia ne omoară! Așa că trebuie să renunțăm la singura, proustiana, plăcere a papilelor gustative declanșatoare-ale memoriei personale.

Micii redivivus??? Jalnică speranță. Contemporaneitatea turnată-n fiola pură a mass-mediei ne atrage atenția că acea porțiune de juisare personală pe sucul gastric al după-amiezelor trântite-n iarba prăfuită și necesară a uitării noastre este de fapt primul pas către moarte.

Ce este moartea?? De câte feluri este ea?? Nu cred că mai contează.

Mai important este că vor să ne fure mititeii, singura portiță deschisă către un hedonism înghesuit, meschin și revelator pentru bietele noastre suflete de slugarnici ai unui regim claustrofob și mercantil. Pentru că pe atunci se purta, era la modă, carnavalul jalnic al pseudointimității. Ne închipuiam că putem evada în spațiul personal dar nu era decât o iluzie mai mult sau mai puțin colorată. Lumea din jurul nostru se tot strângea-n minciună iar anul 1989 nu a fost decât o burtă de pește în plus pentru spintecat, întinsă unui Iona colectiv, de fapt, poporul acesta care se tot hrănește de zeci de ani cu iluzia dureroasă că EXISTĂ.

© DANIEL KIȚU

LABIRINTUL (I)

30 Aprilie 2010 § Lasă un comentariu



Ușa se deschide cu un zgomot monstruos. Deși cunosc pe de rost casa asta, o senzație de înstrăinare și de suflet azvârlit în neant mă copleșește fără să-i știu rostul sau izvorul. Pun primii pași pe scârțâitul strident al parchetului bătrân. Sunt conștient de faptul că tot interiorul ăsta este de mult pustiit de orice prezență umană… De multă vreme, pe aici nu s-a mai auzit niciun strigăt de fericire, niciun spasm de durere, niciun bocet al disperării. Mă gândesc imediat că zmeul subțire și multicolor al timpului și-a pierdut de mult frânghia diriguitoare, că nu mai există degete pe care să se-nfășoare și să tot înalțe spre vreun azur oarecare speranțe, iluzii, cioburi de suferință.

Pășesc mai cu-ndrăzneală și aud un pocnet cumplit în spate… Nu mai este nevoie să mă-ntorc, ȘTIU. Ușa aceea bătrână, peste care au tot curs felurite moduri de-a privi prin ani și timp s-a-nchis singură-n urma mea și nici că-mi pasă. EU SUNT ACUM, AICI. Vreau să călătoresc din nou prin spațiul ăsta în care mi-am lăsat mai bine de jumătate din viață. Vreau să fiu voiajorul propriului plonjon în abisul memoriei mele. Poate sună un pic exagerat dar mă simt ca un scafandru pe fundul mării din care tot răsar corpuri fetide, diforme și respingătoare, adică acele frânturi de vremuire care-alipite pot recompune viețuirea banală și neînsemnată a unei ființe.

© DANIEL KIȚU

FATA ȘI OGLINDA III

29 Aprilie 2010 § Lasă un comentariu

Acum se-apropie ușor, își prinde părul castaniu într-un coc greu, mătăsos, în creștet și din acest gest al feminității ei molcome și ușor alintate, răsare curbura albă, catifelată a gâtului subțire ce se-neacă până la urmă, liniștit, între umerii puțin ascuțiți pe care-apoi și-i cuprinde amuzată cu brațele într-un gest de autoadorare pe care oglinda cea tăcută i-l copiază supusă. Și, încetul cu încetul, se simte din ce în ce mai atrasă de oglinda ei strălucitoare, se lasă trasă fără să vrea-nspre dublura aceea superbă care unduie plină de viață și culoare în labirintul orașului nesfârșit…

Fata și-a lipit trupul abia-nvelit în lințoliul dimineții ei frumoase de oglinda care-alătură trupul ei viu, clocotind acum de dorință și plăcere, de copia lui serafică și fata de sticlă-și întinde ușor brațe de sticlă să cuprindă mijlocul subțire al celei care se dăruie acum într-un spasm nesfârșit acestei clipe nesperate în care se poate confunda cu reflexul ei, în care-și poate desăvârși visul de-a deveni unică. Vreau să fiu ACUM, ea, se trezește murmurând și-și simte buzele arse de-ndrăzneala voluptuoasă a acestui gând, numai că-n jurul ei este tot liniște, soarele aleargă tăcut prin toate ungherele camerei iar mâinile de sticlă și trupul de sticlă și răsuflarea de sticlă i-au învăluit întreaga ființă. Parcă simte așa, ca o boare strecurându-i-se-n suflet și lumea devine brusc opacă. Ea nu mai înțelege ce-a fost în jurul ei, ceasul timpului nu mai bate-n pieptul ei, ochii au obosit să tot recunoască prezentul acela pe care-l sorbea din cafea, îl alerga prin minte, cu amintiri nenumărate despre cineva care parcă-ți spunea că te iubește nespus și că ești femeia femeilor…

Peste-un timp, dacă intri prudent, fără zgomote sau deranj inutil, în garsoniera din pântecele imens al acestui oraș impersonal, vei distinge încă izul de cafea, vei vedea un pat matrimonial încă nefăcut, vei descoperi în bucătărie iaurtul nedesfăcut și sendvișul neînceput… Până la urmă vei ajunge la oglinda imensă care stă parcă gata să-nghită întreaga cameră și te va mira șalul de mătase albă care-atârnă din ea de parc-ar fi rămas prizonierul înghețatei luciri în care, ciudat, nu te poți reflecta… Oglinda asta a rămas total opacă și pare să respire dar lumea de-afară te-așteaptă, zgomotul orașului se-amplifică brusc în timpanele tale și neștiuta oglindă din misterioasa cameră nu rămân decât o taină pe care poate, nici nu trebuie s-o descoperi pentru c-ai strica, de ce nu?, farmecul unui moment de intimitate…

Lumea e așa cum este și ca dânsa suntem noi… am citit undeva…

© DANIEL KIȚU

AMAR DE SUFLET

29 Aprilie 2010 § 4 comentarii


Mă stric puțin câte puțin,

Mă alunec, mă fierb,

Mă pierd în zgomotul nebun al galaxiilor neştiute

Pentru că eu nu sunt decât un biet om îndrăgostit de-o stea cu un chip

cioplit din măr și lacrimă de zeu cuibărit în uitare…

Şi zeul acela s-a-ncolcăcit ceas în jurul trupului meu

Şi m-a învăţat să fiu timp…

Rânced sau zgomotos,

În fine… timp cu săruturi,

Cu priviri răscolite,

Cu naşteri nesfârşite într-un crepuscul

Cu zgomote de carne,

Lacrimi zornăind pe carapacea unei zile cenuşii…

Nu rânjiţi la mine căci eu mă ştiu prea bine,

Sunt bărbatul care-aş fi putut fi,

Să mă scurg într-un pahar cu picior lung,

Să lăcrămez galben şi acid

Şi să mă strig la nesfârşire,

înecându-mă-n vreo beţie cu gust amar de neputinţă…

© DANIEL KIȚU

O PERSPECTIVĂ ASUPRA INTIMITĂȚII NOASTRE (ESEU) II

29 Aprilie 2010 § Lasă un comentariu


Tendința fiecăruia dintre noi este de a ne ignora UMBRA. Unii o numesc timp, vremuirea morții care este spaimă. În acest sens, un vers din Eminescu este pur și simplu șocant: „Iar timpul crește-n urma mea / Mă-ntunec.” Aici regăsim acea imagine copleșitoare a umbrei ce ne cotropește ființa odată cu apropierea de moarte.

UMBRA, observată de Jung, are ceva străin și ostil. Ea este dușmanul subtil și atroce din noi. Teologii îl numesc diavol. Dar majoritatea oamenilor îl văd sub forma groazei de moarte.

UMBRA apare în vis fie ca apă, fie ca o fantomă respingătoare, fie ca bătrân descărnat, rânjind sinistru. Jung vorbește aici despre un complex moral, care ne amintește de acea dualitate a lui Dorian Gray. În acest sens, UMBRA mai poate fi cenzorul nostru în codul comportamentului social, acea cutie a Pandorei pe care o ținem grijulii ascunsă în adâncul persoanei noastre, acea cămăruță unde e preferabil să nu intri pentru a nu dezlănțui Furiile infernului moral dantesc.

Metaforic vorbind, UMBRA se naște când ne dăm seama că suntem vremelnici. Realist vorbind, UMBRA înseamnă refulare, autocenzurare.

Pe tărâmul viselor încetăm să mai fim noi înșine. Animus îl surprinde pe anima și invers. Rezultatul: întoarcerea la androginatul originar căci în povestea sufletului sângele se-ntoarce-n matca sa, cum ar spune Blaga, iar barierele exterioare se prăbușesc lin și iremediabil.

Sexul sufletesc al bărbatului poate fi pur și simplu femeie, după cum erosul sufletesc feminin poate fi unul masculin.

În imaginea sufletului, distincția de natură morală bine-rău este inoperantă. De aici încolo, raționalismul împărțirilor pragmatice nu-și mai are rostul. În ambiguitate zace misterul iar anima lunară poate fi (eminescian) înger sau demon.

© DANIEL KIȚU

POVESTE CU ÎNGERI

28 Aprilie 2010 § 2 comentarii

Stau pe pervaz și-mi privesc îngerii:

unul duce-un copil de mână,

copilul scâncește iar îngerul,

grozav de enervat,

își adună aripile peste cap,

într-o aură de lumină;

altul tocmai face dragoste

umil, plăpând,

preligându-se-abia peste sânii-nmuguriți ai fecioarei

și-n cameră

drumul acela târziu,

pe care cândva am vrut să-l încep,

îmi bocește-n cana goală,

darul primit de la cineva

uitat și nesfârșit.

În amurg, văd un înger ciudat

care-mi seamănă grozav

și se ghemuiește caraghios la pământ,

vrând parcă să zărească acolo-n adânc,

un ceva oarecare și neștiut.

E prea întuneric,

îmi spun brusc amuzat

și-n plutirea de dincolo de pervaz

îmi aduc aminte că sunt muritor

și mă sperii…

© DANIEL KIȚU

14 februarie 2002

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Aprilie, 2010 at Daniel Kitu Blog.