VIAȚA CA O CAMERĂ (foileton – episodul I)

9 Aprilie 2010 § 4 comentarii

Mă aflu într-o cameră imensă, complet goală unde singurele piese de mobilier sunt, de fapt, doi oameni, eu și cu tine. Ești cu spatele la mine dar îți văd chipul, totuși în ecranul unui televizor imens, plasat pe unul dintre pereții albi care ne-nconjoară. Este vorba despre cel din fața noastră. Îți văd pe ecran chipul alb, ochii, părul… tuns până aproape de colțurile umerilor. Văd apoi că ți se mișcă buzele și cred că spui ceva numai că nu prea-mi dau seama ce. Sonorul televizorului este închis sau nu există iar eu nu sunt un cititor prea grozav pe buzele cuiva. Reușesc doar să prind crâmpeie de enunțuri… iubirea… eu, cea de altădată… himere… mama și suferință și amintiri dulci… să nu te întorci vreodată… spital… infidel… degeaba…

Încep să mă enervez, îmi amintesc o clipă, eu știu, poate stupidă, cu tine într-o pizzerie când îmi spuneai că întotdeauna m-am grăbit, nu am avut niciodată răbdare. Eu cred că-i doar un detaliu și-mi spuneai că viața e alcătuită din fleacuri aparent nesemnificative, eu… cu nouăsprezece trandafiri alb-gălbui și cu sticla de vin roșu, chipul tău luminându-se la vederea lor și apoi iarăși eu, dezbrăcat încet-încet de toate lucrurile frumoase și îmbrăcat apoi cu migală, de tine, în hainele stătute ale greșelilor pe care le-am făcut.

Nu mă răzbun, doar stau în spatele tău și-mi depăn amintirile. N-ai decât să-nțelegi ce vrei. Am auzit uimit aceste cuvinte, rostite prea tare, prea dur, prea rece. Pe urmă, sonorul s-a-nchis din nou și ea a rămas nemișcată, dreaptă, cu spatele la mine, rece ca o stâncă prelungă și subțire, întunecată ca un gând amar, neștiut. Nu mă pot abține și-mi împing trupul către noaptea ei. În clipa în care sunt gata să-i ating umerii, năvălește în cameră cineva (nici nu știu măcar unde-i ușa)…

Anunțuri

§ 4 Responses to VIAȚA CA O CAMERĂ (foileton – episodul I)

  • Ion spune:

    Din punct de vedere artistic…nu am comentarii…..inteleg, sau mi se pare, mesajul,dar nu-mi place starea ta, te pierzi intr-o mare de reamintiri, pe o plaja cu nisip gloduros, mereu cu gandul la regasirea adevaratei realitati……
    Desi nisipul nu te lasa…adormi intr-un tarziu, cu ochii deschisi, visand la ceea ce-ai vrea sa fie….
    Un val al marii te stropeste si-ti redeschide sufletul spre adevarul dureros,dar…..culmea….placut….si se pare ca inca il accepti…….
    Incearca sa te lasi reimbracat cu toate lucrurile frumoase care de fapt te reprezinta…..
    Poti sa pastrezi si celelalte straie, dar….potoleste-ti gandurile cu viitorul si cu cea ce crezi ca merita…..

  • Kitu Daniel spune:

    Wow!!!! Eu cred in amintiri, chiar daca sunt dureroase!!! Poate imi place sa simt durerea, nostalgia, nu stiu… Cert este ca ai dreptate… Cineva, candva, demult imi reprosa ca sunt un pesimist incurabil si ca pierd din cauza asta. Poate are dreptate.

  • Interesant. Ca idee, mod de exprimare. Mi-a plăcut.
    Finalul lasă suspans…
    Este de citit continuarea.

    O zi frumoasă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading VIAȚA CA O CAMERĂ (foileton – episodul I) at Daniel Kitu Blog.

meta

%d blogeri au apreciat asta: