NOTE DE LECTURĂ ERNESTO SABATO – TUNELUL

13 Aprilie 2010 § 2 comentarii

Se făcuse noapte târziu când am terminat „Tunelul”. Cartea mă răscolise și mă enervase-n același timp. Juan Pablo Castel, unul dintre protagoniști, mi se păru deodată un nefericit închis în propria-i capcană iar Maria, umbra dezgustătoare a zbuciumului său egocentric.

Deci, ce-avem?

Un tablou straniu în care, într-un colțișor, e pictată o femeie, cu spatele la privitor – ceva în genul romanticului Caspar Friedrich – care, la rândul ei, privește mare împreună cu cine are chef și șansă să trăiască experiența asta… Expresia totală a singurătății… În afară de femeie și mare, nu mai există nimic. Între femeie și mare nu e decât plaja aurie și complet pustie… goală ca și spatele bronzat al femeii. Pe mine, personal, m-ar impresiona mai mult spatele negru și coroana dantelată a femeii lui Caspar Friedrich, romanticul outlaw.

Un pictor dezgustat de lumea plină de snobism a artei, care-și caută, cu un fel de voluptate plină de oarecare mizantropie, singurătatea dar, în același timp, e fascinat de o Maria care se uită la femeia cu marea din tabloul său, la fel cum ar privi-o el însuși. Îți amintești, din facultate probabil, povestea platoniciană cu mimesisul, reflectarea „ideilor pure”? De aici începe dezastrul. Femeia din tablou e idealul și totuși nu-i decât o biată copie pentru că idealul nu poate fi atins. Ăsta-i tot farmecul. Să poți suferi pentru ceva spre care alergi știind că nu-l vei atinge niciodată… Povestea cu nebunul îndrăgostit de steaua lui Hesse… Maria Iribarne se oferă de parcă s-ar refuza, e enigmatică, complicată, are o viață care pe pictor îl scoate din minți. Viața populează spațiul dintre mare și femeie cu artefacturi și umbre nedeslușite. E, în primul rând, soțul femeii, Allende, un orb pe care ea pretinde că încă-l mai iubește, spre disperarea înghițitorului de idealuri.

Nu știu… dragostea asta brutal începută cu o privire și continuată, sfârșită la fel de brutal, îmi pare o mlaștină din care bărbatul se zbate, neputincios, firește, ca-n orice mlaștină, să iasă și, cu cât încearcă mai tare s-atingă lumina, cu atât se cufundă mai mult în iadul său personal… Lui Castel i se poate aplica foarte bine sartrianul „L,enfer cʹest lʹautre!”

Dar Juan Pablo Castel este infantil pentru că are pretenții de posesiune iar pentru un artist asta e curată sinucidere. Își confundă personajul feminin, cel din TABLOU, cu persoana feminină. Maria Iribarne. Se vrea un soi de Pygmalion și devine cumplit de posesiv, suspicios, maimuțărind infernal adevărul. Trece la fel de brusc de la o melodie apoasă, moale, la ura cea mai feroce. Se azvârle-n gesturi pe care apoi le regretă imediat. Finalul lui este cumplit: loviturile de cuțit în sufletul și-n sexul femeii care se-ncăpățânează să nu fie a lui…

Castel intuise adevărul. Maria era amanta multora, inclusiv a soțului ei.

Mă gândesc la ideea de POSESIUNE. Într-un film, bunăoară, iubitul îi azvârle femeii sale că i-e scârbă de posesivele „a mea”, „al meu”. Pictorul din roman e-nebunit să și-o însușească pe Maria dar, pentru el, ea e FEMEIA.

Orice posesiune duce la distrugerea celuilalt, zic eu în sinea mea, plin de-o mândrie gelatinoasă care se-ntinde sub mine. Boala egocentrică a pictorului… dar ce mama naibii! Toți marii artiști au fost mai mult sau mai puțin egocentrici. Dacă n-ar fi fost așa, s-ar fi dus dracului totul. Dar pictorul vrea să-și asimileze creația. Firește că nu poate. Din momentul desăvârșirii ei, opera s-a dus din brațele tale, mare artist! Se știe asta și totuși… Capodopera e nimfa-nveșmântată-n haine de hetairă, or ține tu, nene, o asemenea creatură numai pentru tine! Există două soluții pentru această situație narativă: ori o-ntreții dacă ești vreun mahăr și-atunci te deplâng, domnule idealist ori o lași să-și facă banii așa cum se pricepe. Dar, vin și spun, ce ne aparține așa, sută la sută, pe lumea asta, când nici propriul trup nu ni-l putem ține-n frâu? Asta-i marea artă: să creezi obiectul delectării celuilalt și-n felul ăsta, la modul masochist sau sadic, să ții să-ți bați joc de naivitatea lui!!! Ha, ha, ha!!!

La Juan Pablo Castel URA-i un păcat cumplit care-i întunecă mintea. Când are certitudinea că Maria nu este numai a lui, pictorul își sfâșie opera. Se distruge apoi pe sine. Mare scofală! Nu cred că poate suporta ADEVĂRUL. Face o confuzie tragică între iubită și prostituată. Este iarăși cumplit cum avertismentul inițial al Mariei, „Mă tem c-am să-ți fac mult rău”, se adeverește în cele din urmă.

Cred că orbit de nevoia de-a-și apropia femeia, pictorul n-o poate înțelege. E ca și cum ai fi  prea aproape de-o pictură Ca s-o-nțelegi trebuie să te depărtezi de ea. Castel nu are puterea asta. El ucide din cauza patimei, a spaimei… e prea implicat, dionisiac, lipit de pânza vieții sale…

Artistul, în timpul exercițiului creator, ar trebui să fie mai degrabă apolinic decât dionisiac. Henry Miller era un dionisiac. Și cât de bine e să-ți lași aripile să zboare! Să treci DINCOLO, ca-ntr-o beție din care, apoi, te trezești cu greu, amețit, îngrețoșat, ridicându-te din propriul trup ca dintr-un sicriu…

Castel e un damnat iar Maria-mi amintește de-o proză camusiană în care o femeie oarecare evadează din meschinăria existenței zilnice alături de-un soț care-o iubea fără-ndoială, dar care era comun, pentru a se oferi NOPȚII într-o voluptuoasă scenă de posesiune panteistă. Ei, aici, Castel s-ar fi repezit cu toporul la noapte să sfărâme, s-o rupă-n bucăți.

Dincolo de furia pasiunii nu rămâne decât cenușa-necăcioas-a neputinței.

Anunțuri

§ 2 Responses to NOTE DE LECTURĂ ERNESTO SABATO – TUNELUL

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading NOTE DE LECTURĂ ERNESTO SABATO – TUNELUL at Daniel Kitu Blog.

meta

%d blogeri au apreciat asta: