1 mai

30 Aprilie 2010 § Lasă un comentariu


Era o zi scumpă unui regim claustrofob, atunci când venea vorba de mase.

În ciuda faptului că iubea masele, întinse și concentrate în direcția manifestării lui ilariante, Ceaușescu se temea de oameni, îi ura sau îi disprețuia, habar nu am. Oricum, ca licean, l-am disprețuit eu dintotdeauna. Sufeream de un soi de masochism vizual în sensul că îi priveam cuvântările patibulare cu acea voluptate suferindă în a-i contoriza de fiecare dată greșelile de română, lapsusurile de tip logic în ceea ce el credea că spune dar bâiguia de la un amvon al descărnării demnității umane.

Am petrecut multe zile de 1 mai pe stadion, răsucind tot felul de cartoane întru conturarea unui desen de ansamblu de care noi, oricum nu aveam habar. Important era ca acel desen, ce-o fi reprezentat el, să încânte gușterii aparatului de partid județean, și prin porumbeii călători ai sufletelor de comuniști fraternizanți, să fie de bun augur și pentru celălalt aparat, infinit mai complex și mai intangibil, în sens kafkian, aparatul de vărf. De fapt, totul era centrat către ființa bicefală a perechii prezidențiale, reversul unui iad cotidian în care ne tot năclăiam tăcerile frustrate pe la colțuri de existență cenușie. ĂSTA ERA COMUNISMUL ADOLESCENȚEI MELE, dragi liceeni, studenți și foști… Ăsta era acel timp mansardat cu pânze de păianjen în care se tot uscau idealuri, dorințe și fericiri tânjite. Era ceva gen 1984, Orwell. Cam așa…

De la acel 1 mai nu ne-au mai rămas decât bătrânii mititei. Azi am auzit că sunt cancerigeni din cauza fumului pe care-l exală. O fi fumul, o fi carnea molcuță, suculentă care-ți topește bolta palatină într-un spasm al plăcerii difuze! Cert e că trebuie să-i ștergem de pe listă. Și ăștia ne omoară! Așa că trebuie să renunțăm la singura, proustiana, plăcere a papilelor gustative declanșatoare-ale memoriei personale.

Micii redivivus??? Jalnică speranță. Contemporaneitatea turnată-n fiola pură a mass-mediei ne atrage atenția că acea porțiune de juisare personală pe sucul gastric al după-amiezelor trântite-n iarba prăfuită și necesară a uitării noastre este de fapt primul pas către moarte.

Ce este moartea?? De câte feluri este ea?? Nu cred că mai contează.

Mai important este că vor să ne fure mititeii, singura portiță deschisă către un hedonism înghesuit, meschin și revelator pentru bietele noastre suflete de slugarnici ai unui regim claustrofob și mercantil. Pentru că pe atunci se purta, era la modă, carnavalul jalnic al pseudointimității. Ne închipuiam că putem evada în spațiul personal dar nu era decât o iluzie mai mult sau mai puțin colorată. Lumea din jurul nostru se tot strângea-n minciună iar anul 1989 nu a fost decât o burtă de pește în plus pentru spintecat, întinsă unui Iona colectiv, de fapt, poporul acesta care se tot hrănește de zeci de ani cu iluzia dureroasă că EXISTĂ.

© DANIEL KIȚU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading 1 mai at Daniel Kitu Blog.

meta

%d blogeri au apreciat asta: