LABIRINTUL (II)

Am intrat deja într-o cameră prea cunoscută… E cumva pustie dacă nu mi-ar aminti de o zi-ndepărtată, cu un soare mai curând bolnav, în care ședeam pe marginea acelui fotoliu de-un galben mai curând murdar și-așteptam ca soarta să mi se-nfășoare-n jurul gâtului și să mă ia departe de spațiul acesta prăfuit, trist și inert. Eram tânăr și nebun, pierdut de multă vreme în boema unei clipe dilatate spasmodic până la conturul unei fețe binecunoscute și foarte aspre. E vorba de chipul tatălui meu.

Pe tata nu l-am cunoscut niciodată, de fapt. Vorbesc aici de-un tată fictiv al unui fiu la fel de iluzoriu. Vorbesc despre ceea ce Roland Barthes, un teoretician literar, numea FIINȚE DE HÂRTIE. Prin urmare, mă cufund în adâncul propriei dorințe de-a fantaza și, în consecință, revăd fotoliul răpus de patina trecerii timpului, trupul dezlânat al unui adolescent și rictusul depărtat și sever al unui tată care n-a putut ierta niciodată ceea ce sufletul abia inițiat în ale vieții numea IUBIRE. Te grăbești, te arunci ca prostul într-o poveste absolut ilară, te-ncurci în ițe pe care tu le vezi culori strălucitoare… iar eu nu făceam decât să tac, zgomotul vocii lui sparte și spasmodice ajungea la urechile mele înfundat și foarrrrrte depărtat. De fapt, nu vroiam să aud nimic. Mă ardea fotoliul, clipa aceea se spărsese-n interiorul meu și cioburile ei lunecau haotic prin labirintul ființei mele și scrijeleau, tăiau, împungeau cu fiecare vorbă azvârlită mai departe și mai iute și mai agresiv!!!

Spuneam că pe tata nu l-am cunoscut, în fapt, niciodată cu-adevărat. A fost un om distant, sever și aproape tot timpul nervos. Eu nu-mi amintesc RÂSUL la el. Eu nu mai știu ca el să fi râs vreodată cu-adevărat. Îmi amintesc numai că dădea mereu vina pe mama până-n momentul când a dispărut cu totul din raza sufletului meu. Ochii mei îi mai păstrau din când în când silueta subțire și înaltă, ochii mei mai zâboveau din când în când, blocați peste vreo clipă cu el, răstindu-se la copilul speriat și fragil al unei iubiri în care mă aruncasem cu nebunia matelotului durerii. Eram tânăr și nebun. Veșnic petent la ușa care încă nu se deschidea să-mi dezvăluie măruntaiele acelei fericiri simple la care tot aspiram: gingășie, rochie albă, plutind printre petale turcoaz, ochi mari, pândind furați din când în când de haloul unor lentile de adolescentă, zâmbete, fericire simplă și flori, multe flori primăvăratice-n păr…

© DANIEL KIȚU