LABIRINTUL IV

5 Mai 2010 § Lasă un comentariu

Își dă seama că totul, în jurul lui e pustiu. Se-aude numai zgomotul și se vede numai cerul de sticlă albastră. Aude zbaterile de aripi dincolo de ferestre și-și vede casa pulsând parcă de carne și sânge în ritmul bătăilor inimii sale.

Deodată zgomotul încetează. Omul oftează profund, realizând că a rămas singur, prizonier al propriei plăsmuiri. Nu crede că mai poate aștepta ceva sau pe cineva. Și-a amintit de-o cruce veche, dintr-o tinichea înverzită de propria transpirație, uitată undeva, prin băierile neștiute ale uneia dintre ramurile uscate-ale timpului său… Închide ochii dar nici măcar visele nu mai dau târcoale prin preajmă. Îi deschide iarăși… În fața privirilor sale regăsește o minune.

Cu greu realizează că cineva stă-ncremenit, scăldat în privirile lui uimite. E un copil, blond, cu ochi albaștri precum sticla cerului de deasupra. El nu zice nimic. Doar privește. Are-o bicicletă. Mi s-a stricat lanțul. Pare a spune și-abia acum își dă seama că zgomotul putea provevni de la lanțul bietului și frumosului copil… câți ani ai? se pomenește abia bâiguind și copilul izbucnește imediat într-un râs cristalin care zburătăcește grozav aripile zbătânde acolo, în casa trupului său, prin ferestrele gândurilor sale indicibile. Tu ești bolnav? se aude întrebat și constată că nu știe, nu are habar să răspundă la întrebarea asta atât de simplă și-atât de evidentă. Consideră c-ar putea răspunde simplu și concis printr-un NU dar, imediat, realizează că trupul lui diform odihnește pe treptele propriei pulsații inutile. De ce ai casa asta în tine? o altă-ntrebare și, brusc, i se pare că acest copil smuls parcă din soare și din cer este obraznic și eu sunt mai mare decât tine, nu realizezi? Copilul râde iar cu poftă și normal, doar ești om și casă-n același timp. N-am mai pomenit așa ceva, este absolut uimitor!!! Mă strâng brusc în propria ființă cu groază și ignor toată năruirea din jurul meu, cu pereți, lambriuri, cornișe, coloane, uși și ferestre. Copilul se uită fascinat la spectacolul risipirii omului care-și târăște toată esența existenței sale în vene, celule, epidermă organe și sentimente. Îmi dau seama că trebuie să fi fost monstruoasă această descoperire a unui copil inocent. Nu trebuie să te sperii așa. Ar trebui să te uiți mai cu atenție la trăsăturile mele și-ai să-ți dai seama de un lucru foarte important pentru tine.

Cuvintele lui îl intrigă. Înseamnă că a uitat ceva important și, poate, copilul ăsta o fi vreo solie trimisă de undeva, dar de unde??? Ce-ar putea fi atât de special cu el? Încearcă se se-apropie, se târâie cu toată puterea și-și năruie în sine întreg molozul trupului obosit. Observă că puștiul stă nemișcat, semn că dorește o apropiere între ei.

© DANIEL KIȚU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading LABIRINTUL IV at Daniel Kitu Blog.

meta

%d blogeri au apreciat asta: