LABIRINTUL V

10 Mai 2010 § Lasă un comentariu

Tu știi? Păsările-ar trebui să fie libere! Se uită uimit la creatura din fața lui. I se pare, brusc, așa ciudat cum acest copil vorbește atât de-nțelept și se comportă atât de firesc. La urma urmelor îi este perfect străin. De obicei copilașii sunt foarte reticenți cu persoanele străine. Și tu, copile, cum de ești așa prietenos?

Eu??? Ți-am mai spus o dată!!! De ce nu mă privești cu atenție? Și ți-am spus! Ce ai cu păsările alea?? Ar trebui să ai mai multă grijă de ele.

Copilul îi întinde o mânuță. Îi cuprinde încet degetele fragile și simte ca un val de căldură copleșindu-i mintea. Lumea se răsucește-n jur și deodată vede pe cerul albastru zmeul uriaș pe care tata a reușit să mi-l întindă. Era o duminică unică… Era ziua la care sperase-ntruna și ea venise.

Știi??? Tati era cu noi, acolo. Zmeul tot aluneca pe cer până ce am văzut cu toții chestia aia. Îți mai amintești? Firește că-și amintea senzația aceea ciudată că toate culorile zmeului rămân prizonierele cerului și că-și lasă inexplicabil în urmă aura aceea remarcabilă peste azurul impecabil de vară.

Cerul se colora și zmeul devenea așa ceva oarecare, un biet vis pierdut și tata stătea cu sticla-n mână, zdrobindu-se ca o paiață nefirească de lemnul învechit al amintirii. Iese pe ușă, spunându-ne un la revedere mai mult decât formal. Mai știi? Mama era-n mijlocul camerei și cânta ceva ca un cântec de leagăn și tu râdeai ca prostul și bolboroseai c-a-nebunit. Abia când ți-am văzut lacrimile pe obraji mi-am dat seama că totul e cât se poate de serios. Probabil că pentru fiecare dintre noi copilăria e un refugiu. Pentru el se mai deschide o uşă dincolo de care miroase a iarbă. Primăvara şi lumea îşi scutură părul tânăr peste şuviţele bătrâne-ale timpului.

E un haos aici. Văd un tată plecând, o mamă neputincioasă şi-un băiat care-alege să se cufunde-n miasma propriului suflet… Era pe frânghie. Tocmai fusese spălat.

Sufletul? NU trebuia să ai grija lui? Uite-te-n ochii mei!!! Ce vezi?

Și omul constată stupefiat că acest copil este el însuși, cel care-atunci tot scâncea de singurătate, tot se chinuia prin pânza gândurilor.

© DANIEL KIȚU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading LABIRINTUL V at Daniel Kitu Blog.

meta

%d blogeri au apreciat asta: