STĂPÂNA VI

18 Mai 2010 § Lasă un comentariu

Camera pare-acum goală, plină de praful cenușiu al prezenței ei. Trupul tot îl doare, îl strânge, îl sufocă. Ar vrea să iasă din cătușele de carne pe care i le-a pus încă de la-nceput dar constată că nu izbutește. Își mai aduce aminte, vag, plânsul ca un bocet la mort al mamei și imaginea aceea a neputinței în fața unui mormânt proaspăt săpat. Nu-nțelege de ce toată lumea, toți cunoscuții, toate fețele astea familiare s-au adunat acum, aici… Cum de toți TAC?

Nu reușește să le distingă gurile, buzele. Parcă toți macină cuvinte-n zadar pentru că el nu aude nimic. EU NU POT AUZI NIMIC!!! Se gândește deodată, zdrobit, că poate și-a pierdut auzul dar, iarăși, nu poate verifica acest lucru.

Se simte deodată-nghesuit, cu trupul prins ca-ntr-o capcană. Încearcă să-și adune gândurile, să lase-n urmă imaginile pe care le crede rodul halucinant al capcanei minții cu care s-a tot jucat femeia aceea. Nu mai vede camera, nu mai vede pereții de parcă trupul brusc lichefiat al stăpânei a cuprins ca o imensă pată de smoală tot spațiul plăcerilor lui perverse și furibunde. Încearcă să strige dar nu se mai aude nici pe sine. Tot orizontul propriu e o magmă-ntunecată, absolut ciudată. Încearcă să-ntindă mâinile dar e prizonierul propriului trupul, al propriei patimi. I se pare că miroase-a țărână, a neputință a cărnii, a suflu pierit, a dorință de uitare. La un moment dat se crede distingând, cu ochii orbiți de beznă, o geană de lumină. Până la urmă lumina se dovedește reală și constată, cu uimire, că se lățește și se lărgește nefiresc de mult deasupra sa, creându-și senzația confortului straniu al unei săli de cinema. Îl paște fără să vrea nerăbdarea spectatorului care nu mai suportă cataracta ecranului imobil din față și dorește cu patimă filmul, imaginile. Dar aude zgomote ca de pași, ecranul de un alb mat începe, puțin câte puțin, să devină translucid și în cele din urmă distinge urme de tălpi.

Abia acum privește-n jur. Nu are cuvintele, nu are decât privirile. În muțenia și uimirea care l-a cuprins deodată năvălește, fierbinte, lava clocotitoare a spaimei. Eu sunt prizonier aici!!!

În juru-i, din pereții, altădată ai camerei, cad bolovani grei de pământ. De fapt, miroase a reavăn și-a umezeală. Sus, de tot, ca printr-un geam, distinge zeci, sute de pași, perindându-se peste ceea ce pare-a fi un capac, parcă de canalizare, dacă n-ar fi pătrat.

La o secundă, abia după ce realizezi, GLASUL PORUNCITOR revine și-ți urlă cu sute și sutele de asurzitori decibeli în ureche: PREGĂTEȘTE-TE SĂ MORI!!! EU SUNT MOARTEA!!! EU SUNT ÎNCEPUTUL ȘI SFÂRȘITUL. EU SUNT CAPĂTUL A TOATE!!!

Asta o fi experiența finală de care ne tot îngrozim cu toții. Cine știe?

© DANIEL KIȚU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading STĂPÂNA VI at Daniel Kitu Blog.

meta

%d blogeri au apreciat asta: