LABIRINTUL VI

19 Mai 2010 § 8 comentarii


Ușa asta se deschide prea ușor, i se pare neverosimil că s-a putut desprinde atât de simplu de sine și să intre aici fără să-ntâmpine nici măcar o undă firavă de rezistență. Își vede brusc fața-n zeci de reflectări ciudate și diforme. Undeva, dincolo, aude râsul de copil și-și amintește cât de repede-a plecat de lângă el și a alergat înspre casă, adică tot înspre mine.

Camera asta e toată cu pereți din oglinzi, felurite, de toate mărimile și formele, toate-i captează imaginea chipului, i-o deformează, o ștrangulează, o lățește, o face veselă sau tristă.

Camera asta miroase ciudat a amintire cu păpuși de mult uitate, cu degetele roase de trudă și de timp ale bunicii, cu bâzâitul nesfârșit al muștelor de vară… Peste chip i se așterne vălul tristeții. Se tot gândește cum să regăsească și să mai afle ce este cu acel copil care i se pare din ce în ce mai ciudat. Firește că nu crede o iotă din povestea lui dar ceva îl chinuie și vrea să știe de unde are copilul atâtea informații? De unde?

În spate aude deodată un zgomot ca de valuri și se-ntoarce și-o voce-l strigă pe nume. Casa are suflet, casa îți respiră-n ceafă… Nu este nimeni dar zgomotul ca de val persistă și, dincolo, copilul continuă să râdă parc-ar mai fi cu altcineva și s-ar distra grozav. Îl urmărește, se-mpiedică, nu vede prea bine în jur dar insistă, se-ncăpățânează, se-agață de sine și de amara lui dorință, își simte genunchii înfundându-se ca-ntr-o pâslă în patima asta nebună de-a regăsi copilul și nu înțeleg cum de nu pricepi odată pentru numele lui Dumnezeu că acel copil EȘTI TU!

Se-oprește încremenit. A simțit cuvintele astea chiar în adâncul sufletului deși el nu a spus nimic. Eu nu am spus NIMIC! Nu înțelege de unde vin toate astea. I se pare cumva ciudat de cunoscut locul ăsta labirintic și nesfârșit pe care practic l-a născut, care s-a desprins așa, deodată, din carnea sa. Dar măcar acum e liber să hoinărească prin toate camerele, să scotocească prin toate cotloanele, să-și asculte tot vaierul gândurilor nespuse sau neîndrăznite. Lumina-l izbește-n măduva ochilor și se oprește brusc orbit cu junghiul durerii până-n străfundul ochilor.

Râsul copilului a dispărut cu desăvârșire. Nu mai vede nimic, orbitele-l dor cumplit, e o liniște mormântală-n jurul lui și lumea parcă a-nțepenit. Rămâne așa, o vreme obligat s-aștepte revenirea vederii.

Deodată, un foșnet, un zgomot absolut distinct care-i inundă cald pieptul de o speranță neverosimilă. Mă simt prea singur. Nu îmi pasă și-mi pasă pentru că liniștea asta îmi macină mintea, mă usucă pe dinăuntru, distruge coerența lumii mele. Nu știe ce să facă dar foșnetul a devenit persistent și e chiar lângă el și nu se mai oprește iar ochii nu mă mai ajută și nu mai am răbdare și simte cum își pierde echilibrul și nu își poate opri trupul să se prăbușească. Simte că s-a lovit cu capul de ceva, simte ceva cald prelingându-se pe gât, scurgându-se-ncet pe spate. Probabil e sângele meu…

© DANIEL KIȚU

Anunțuri

§ 8 Responses to LABIRINTUL VI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading LABIRINTUL VI at Daniel Kitu Blog.

meta

%d blogeri au apreciat asta: