ANUNȚ!!!!

30 August 2010 § Lasă un comentariu

TOATE POSTURILE MI LE-AM TRANSFERAT PE NOUL SITE. LE PUTETI VIZUALIZA ACCESAND LINKUL www.danielkitu.ro

Anunțuri

CUGETARE PROPRIE

26 Iunie 2010 § Lasă un comentariu

VIAȚA ASTA NU E DECÂT UN JOC DE ZARURI, MĂSLUITE DE DUMNEZEU!!!!

D. KIȚU

SUPA FILOSOFICO-POETICĂ (partea a treia)

14 Mai 2010 § Lasă un comentariu

De aceea astrul glăsuiește astfel către aleasa sa:

—    Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ți urmez chemarea,

Tot prin aceste două categorii filosofice heideggeriene se poate explica și atitudinea contradictorie dar firească a fetei de împărat care cheamă ca să respingă. În fapt, această unică fată de împărat este tot om, deci ființare brută, în timp ce Luceafărul este parte a ființei înseși, nevăzutul prin excelență, ceea ce, într-o celebră carte a sa, Rudolf Otto numea „mysterium tremendum”, sacralitatea care-l zguduie pe cel profan atunci când i se revelează în toată puterea sa.

Marea diferență între fata de împărat și astrul către care aspiră este MOARTEA, acel mister unic ce ne pecetluiește pe fiecare încă de la naștere și pe care-l ducem nesmintit după noi ca pe o umbră.

Luceafărul CUNOAȘTE MOARTEA, fiind stăpânul ei, în timp ce pentru fata visătoare moartea este blestemul milenar căruia nu i se poate sustrage și pe care nu-l știe, temându-se în consecință.

© DANIEL KIȚU

SUPA FILOSOFICO-POETICĂ (partea a doua)

13 Mai 2010 § Lasă un comentariu

Revenind la textul eminescian:

Și apa unde-au fost căzut

În cercuri se rotește,

Și din adânc necunoscut

Un mândru tânăr crește.

observăm limpede cele două planuri heideggeriene. În primele două versuri se petrece tragedia renunțării la ființă iar în partea a doua a strofei putem vedea ființarea, căci „mândrul tânăr” este aparența esenței, haina mincinoasă pe care o îmbracă nevăzutul, imaginea mereu deformată din oglinda iubirii. Luceafărul se materializează în chinul elementar al apelor generatoare prin excelență. Astrul se arată, EXISTĂ deodată pentru idolul feminin al iubirii sale.

În acest punct îl readucem la lumină pe Heidegger. El explică termenul „existență” prin rădăcina cuvântului existere (ek-sistere), care înseamnă „a ieși dincolo de…”. Existența este deci, mai întâi, o smulgere, o suferință.

© DANIEL KIȚU

SUPA FILOSOFICO-POETICĂ (prima parte)

11 Mai 2010 § Lasă un comentariu

Vom întreprinde acum o călătorie în lumea mereu nouă a Luceafărului eminescian iar pentru asta îl vom chema în ajutor pe… Heidegger. Cine e acesta? Ei bine, e un filosof originar din sudul Germaniei, din munții Pădurea Neagră, care a viețuit și a creat în prima jumătate a secolului al XX-lea. Acest filosof se va plimba acum împreună cu noi prin pădurea poetică a Luceafărului, dacă ne este permis a-l parafraza pe Eco.

Ne vom opri în luminișul ce ni-l arată pe Zburător încarnat în toată splendoarea sa. Este vorba despre secvența epifanică a poemului, aceea în care, făcând pe plac iubirii sale, Luceafărul se coboară în lumea contingentului, se în-lumește. Tocmai aici intervine Heidegger. Problema fundamentală pe care și-a pus-o el a fost cea cu privire la ființa ființării. Vom încerca aplicarea acestui concept la secvența din poemul eminescian asupra căruia ne-am oprit (corporalizarea astrului din primul tablou al poemului). În felul acesta vom putea prepara un fel de supă teribil de gustoasă din toate aceste ingrediente.

Dar în primul rând cu ce lucrăm? Ce reprezintă cele două concepte filosofice heideggeriene?

Heidegger deosebește ființa de ființare într-un mecanism de gândire de tipul păpușii rusești. Astfel, ființarea este receptaculul ființei iar aceasta din urmă nu poate exista fără cea dintâi. Ființarea ar fi, în această accepție manifestarea, „văzutul” unui fenomen, în timp ce ființa este partea ascunsă a lunii, nevăzutul, esența acelui fenomen. În concluzie, ființarea ascunde ființa.

© DANIEL KIȚU

O PERSPECTIVĂ ASUPRA INTIMITĂȚII NOASTRE (ESEU) III

3 Mai 2010 § Lasă un comentariu

În reprezentările oricărui bărbat cea mai pură fecioară poate exala în vreo noapte fierbinte, încărcată de patimi, aburul otrăvii vrăjite a dansului Salomeei. Dansul care-aduce moartea poartă în sine acel nimb al trupului neprihănit dar anima exterioară colcăie-n străfunduri de pofta distructivă, mortală, a animusului.

Zăbovind asupra acestor teme atât de fascinante nu putem ignora termenul de PERSONA: atitudinea exterioară a individului. Jung pomenește aici de masca actorului grec.

Masca: atribut al bestiarului fabulos;

Masca: iluzie care poate ascunde o alta.

Lanțul de măști este esența carnavalului unde adevărata personalitate a umanului se ascunde de sine și de ceilalți. El nu dezvăluie decât o altă minciună.

Oglinda care ascunde, masca perfidiei, narcisismul mutilant, proteic, apa opacă din care se nasc mlaștinile neputinței – complexul sisific al privirii…

În cămara sufletului, orice PERSONA-ANIMUS se efeminează, în timp ce orice PERSONA-ANIMA se masculinizează. Aici, Jung se lasă copleșit de regula universală a confuziei dintre sensul activ al virilității și sensul pasiv al femininului. Aici apare, însă, precizarea mult mai actuală a francezului Alain Finkielkraut care vorbește despre drama interiorității ostracizate de exterioritate.

În exterior, femeia pare mai fragilă, mai neajutorată, convențional vorbind, mai mult dependentă de legea patriarhală.

În interior, în schimb, rolul se inversează: bărbatul este cel frustrat. De cele mai multe ori, în abisul intimității, ANIMA devine limita ANIMUSULUI. De aici, mitul femeii-turn de fildeș, închisă-n propria-i dorință de-a capta prin refuz.  Un captatio benevolentiae uzând cu perfidie de o retorică negativă.

Sau dorința ascunsă a masculului de-a deveni, în intimitate, sclavul sexual al femeii care în exterior rămâne aceeași delicată plantă, stropită deseori de poftele dominatoare masculine…

© DANIEL KIȚU

O PERSPECTIVĂ ASUPRA INTIMITĂȚII NOASTRE (ESEU) II

29 Aprilie 2010 § Lasă un comentariu


Tendința fiecăruia dintre noi este de a ne ignora UMBRA. Unii o numesc timp, vremuirea morții care este spaimă. În acest sens, un vers din Eminescu este pur și simplu șocant: „Iar timpul crește-n urma mea / Mă-ntunec.” Aici regăsim acea imagine copleșitoare a umbrei ce ne cotropește ființa odată cu apropierea de moarte.

UMBRA, observată de Jung, are ceva străin și ostil. Ea este dușmanul subtil și atroce din noi. Teologii îl numesc diavol. Dar majoritatea oamenilor îl văd sub forma groazei de moarte.

UMBRA apare în vis fie ca apă, fie ca o fantomă respingătoare, fie ca bătrân descărnat, rânjind sinistru. Jung vorbește aici despre un complex moral, care ne amintește de acea dualitate a lui Dorian Gray. În acest sens, UMBRA mai poate fi cenzorul nostru în codul comportamentului social, acea cutie a Pandorei pe care o ținem grijulii ascunsă în adâncul persoanei noastre, acea cămăruță unde e preferabil să nu intri pentru a nu dezlănțui Furiile infernului moral dantesc.

Metaforic vorbind, UMBRA se naște când ne dăm seama că suntem vremelnici. Realist vorbind, UMBRA înseamnă refulare, autocenzurare.

Pe tărâmul viselor încetăm să mai fim noi înșine. Animus îl surprinde pe anima și invers. Rezultatul: întoarcerea la androginatul originar căci în povestea sufletului sângele se-ntoarce-n matca sa, cum ar spune Blaga, iar barierele exterioare se prăbușesc lin și iremediabil.

Sexul sufletesc al bărbatului poate fi pur și simplu femeie, după cum erosul sufletesc feminin poate fi unul masculin.

În imaginea sufletului, distincția de natură morală bine-rău este inoperantă. De aici încolo, raționalismul împărțirilor pragmatice nu-și mai are rostul. În ambiguitate zace misterul iar anima lunară poate fi (eminescian) înger sau demon.

© DANIEL KIȚU

Where Am I?

You are currently browsing the ESEU category at Daniel Kitu Blog.