ANUNȚ!!!!

30 August 2010 § Lasă un comentariu

TOATE POSTURILE MI LE-AM TRANSFERAT PE NOUL SITE. LE PUTETI VIZUALIZA ACCESAND LINKUL www.danielkitu.ro

INTALNIRE LA SCOATEREA MASTILOR

8 Aprilie 2010 § Lasă un comentariu

SCENA 1

(EA și EL – într-un întuneric aproape deplin. Spectatorii nu aud decât vocile actorilor)

EA – Nu cred că mai sunt multe de spus, nu-i așa?

EL (tace)

EA – Spune!

EL (tace)

EA – De ce nu spui nimic? De ce-mi trimiți numai tăcerea asta? De ce-mi faci asta, de ce mă lovești așa?

(Pe scenă e semiobscuritate. În fundal se mișcă siluete)

EL – Cred că va veni în sfârșit primăvara și poate, cine știe tu ai să fii în sfârșit fericită.

EA (se apropie cu pași rari, obosiți, de marginea scenei, privește spectatorii ca și când i-ar recunoaște brusc, schițează un zâmbet. Proiector pe ea în așa fel încât să apară albă, luminată puternic în semiobscuritatea scenei. El rămâne în spatele ei, întunecat, plimbându-se agale dintr-o parte în alta) Sunteți cu toții aici? Ați venit să-mi devorați povestea? Sunteți gata? Am să vă ofer un crâmpei din viața mea, din rătăcirea mea la care să asistați cu aviditate… Cuvintele mele înghițite hulpav, grăsimea lor scurgându-se pe bărbie, ochi holbați în sosul lor sângeriu… Nu are importanță numele meu! Nici măcar eu nu sunt importantă. Esențială e povestea mea nu-i așa? Sunt o foarte tânără femeie. Am avut parte de-o frumusețe decentă. (se așează turcește la marginea scenei și se uită atent la spectatori)

EL – Ce faci? Unde ești?

EA – Vedeți? Nici măcar nu mă mai găsește. Nici nu mai știe pe unde sunt, ce mai fac, ce am mâncat ultima oară.

EL – Oare cum o chema-o? (face un gest larg de-a-și lua capul între mâini).

EA – În scurtă vreme mă voi șterge cu totul din mintea lui. Mă voi duce undeva, mă voi sinucide poate… Odată am vorbit despre moarte și el a râs… mi-a cuprins obrajii cu palmele lui fierbinți (își cuprinde obrajii în palme) și mi-a dat sărutul lui cald, pătimaș. A alergat peste buzele mele, năucindu-mă (mimează un sărut cu ochii închiși, legănându-și capul ca într-o litanie. Se întoarce apoi tresărind și privește umbra lui. Tăcere. Mimă – el își tot strânge capul în mâini și se leagănă ușor ca un copac subțire-n bătaia vântului). Îl vedeți? Sau nu? E doar o umbră. Vreți să vi-l arăt? Sau mai bine să vă spun câte ceva despre mine? Autorul meu mă lasă doar un pic să vorbesc așa de una singură, să fiu și eu actriță, să am lumea la picioare și să mă prefac, un picuț doar, că sufăr. V-ar plăcea să suferiți ca mine, așa, pe scenă, luminată puternic în fața atâtor ochi admirativi? Să stați expuși câteva ore ca la un soare puternic de vară și să vă construiți imaginea de vedetă care se va târî apoi mereu după voi, diformă, hâdă, gata să vă-nghită, să vă facă să uitați cine sunteți cu adevărat? E masca mea chipul acesta sau sunt eu, cea adevărată? (trage de obraji, de buze, de nas, se trage de păr cu gesturi ample, cu putere mișcându-și capul într-o parte și-n cealaltă ca o paiață cu râs larg, întins pe toată fața). Nici nu mai știu (dă din umeri). Mă poate ajuta cineva? Mă puteți ajuta măcar voi, cei care m-ați creat așa, care mă puneți să sufăr câteva ore numai (râde în hohote care par să fie plâns), să mă maimuțăresc pe o podea de lemn pentru ca voi să uitați câteva ore doar de viețile voastre patetice? (se ridică în picioare).

EL – Da de ce sunt eu aici? Aș vrea să plec. E așa frumos afară numai că… (Vine lângă ea, apare în lumina puternică a reflectorului dar se retrage imediat ca și cum l-ar fi ars ceva.)

EA – Uitați-vă la el, ce frică i-e! (îl arată cu degetul)

EL – Cred că trebuia să fac ceva important. La naiba cum mai uit în ultima vreme! Ce mă tot apucă? Oi fi obosit. Mă simt chiar foarte obosit și am o senzație ciudată, ca și cum mi-aș fi pierdut o parte din viață ca la un joc de cărți. Și cred că trebuie să fie o parte foarte importantă. Ca și cum cineva m-ar fi aruncat aici, ștergându-mi din minte ce-am trăit până acum. Of, ce zi lungă!!! (oftează profund, cu brațele atârnând de-a lungul trupului; în tot acest timp, cât el își rostește replica, ea mimează vorbitul, mișcându-și doar buzele, spasmodic, face gesturi exagerate de paiață, uitându-se cu ochi mari la spectatori).

EA – Aaaa!!! Mi-am amintit! Mă luasem cu vorba. Trebuia să fiu personajul-femeie tânără care suferă din dragoste! Nu-i așa, dragi privitori ai suferinței mele? Știți care-i vârsta dragostei, vârsta primei iubiri? Aveam 18 ani și toți spuneau că sunt frumoasă. Fata cu ochi verzi și părul lung, îmi spuneau. Frumoasa înaltă și subțire, îmi spuneau și eu alunecam în mine și-mi citeam extazul în fața oglinzii care zâmbea verde la mine.

SCENA 2

(Aici EA se dedublează. În tot acest timp el stă în fundal, se uită după siluetele din prim-plan, fluieră, fredonează crâmpeie de melodii. EA-oglinda și EA-fata, EL, în fundal)

EA-OGLINDA (în picioare; o actriță care să semene întrucâtva cu protagonista, machiată ca o gheișă: ten alb lăptos, ochi machiați cu negru de jur împrejur și buze de un roșu intens.) – Hello, frumoasă fată cu ochi verzi și părul șaten!… Nu-ți știu numele și nici nu ai nevoie de unul… e de-ajuns frumusețea chipului tău. Parcă ești un înger, draga mea!

EA-FATA (șezând turcește pe scenă) – Aaaa, tu? Nu te-am mai văzut de multă, multă vreme. Aproape uitasem cum arăți. Pot să-mi beau cafeaua cu tine, iubito?

EA-OGLINDA – Da, iubito.

EA-FATA – Ești adorabilă, îmi vine să te sărut.

EA-OGLINDA – Dar poți s-o faci. Știi că nu mă deranjează.

EA-FATA (ușor stingheră, se apropie cu pași mici, reticenți, de EA-OGLINDA și o sărută scurt, din vârful buzelor. Când dă să se retragă, EA-OGLINDA o apucă de ambele brațe, o lipește de ea și-o sărută îndelung. La sfârșitul sărutului, EA-FATA rămâne secătuită, oftând adânc, cu ochii pierduți în chipul din oglindă.) – Of, Doamne! De ce faci asta? De ce mă-ntorc? Nu mai vreau să-mi amintesc nimic, înțelegi? Of, Doamne!

EA-OGLINDA (se-ntoarce către public; proiector pe ea, în timp ce EA-FATA rămâne în semiobscuritatea care l-a închițit și pe EL) – Stimați spectatori! Povestea pe care-o începem aici este una dintre cele care se vând foarte bine pentru că este istoria unei iubiri defuncte și pentru că este vorba despre o tânără (arată spre EA-FATA, gest lent, însoțit de lumina reflectorului care o părăsește pe EA-OGLINDA și o inundă pe EA-FATA. Aceasta din urmă pare speriată și fuge din lumină. În semiobscuritatea în care-a pătruns se izbește de EL și țipă ușor. EL se-apleacă puțin, gest de salut.) Dragii mei, căci pot să vă numesc așa pentru că vă dau șansa participării la acest spectacol al vieții. Deci… dragii mei! Era toamnă… sau era iarnă? Zău dacă mai știu. Hei, fetițo!!! (Din penumbra scenei apare EA-FATA). Ia, spune-mi! Cum l-ai întâlnit, mă rog, pe primul tău iubit? (EA-FATA ezită, lasă capul în jos, își frământă mâinile ca o școlăriță prinsă cu lecția neînvățată.) Hai, nu te mai codi atâta, vorbește! Oamenii ăștia (gest larg cu brațul care alunecă lumina proiectorului către mulțimea de spectatori.) sunt nerăbdători. Au plătit atât, nu? (gest către spectatori) și tu? Hai, spune! Hai, spune iubițel! (se apropie de ea și o mângâie pe păr, pe obraji, pe frunte, ca o mamă protectoare până ce îi smulge un zâmbet.)

EA-FATA – Păi… să știi că era prin septembrie… Mă mir că ai uitat.

EA-OGLINDA – Vezi tu? Uiți că în sticla asta atât de profundă și-atât de subțire-n același timp e cam frig și cam incomod și nu pot ține minte chiar toate amănuntele.

EA-FATA – De ce mă faci să-mi amintesc iar toate lucrurile alea?

EA-OGLINDA – Pentru că suntem aici, amândouă, expuse și vrând nevrând ai să-mi vorbești. Lumea așteaptă. (Se întoarce ușor către public în timp ce undeva, în dreapta scenei, un alt reflector luminează o bancă simplă, cum sunt cele de prin parcuri. EA-OGLINDA vorbește aproape în șoaptă, însă suficient de tare ca publicul să înțeleagă.) Cred c-am s-o conving așa, cu recuzita asta simplă de iubire și ea va fi atrasă irezistibil. (EA-FATA vede lumina și banca. Face câțiva pași ezitanți. Își duce mâna la gură. Privește apoi cu ochii brusc umeziți către EA-OGLINDA, apoi se îndreaptă, clătinându-se ușor, către bancă). E mai simplu așa să stârnim reflexele ascunse ale oamenilor decât să urlăm la ei. Uitați-vă, de pildă, la mine! Ce sunt eu? Doar o biată oglindă, nimic mai mult: pasivă, rece, inflexibilă, inertă. Eu nu fac decât să-nghit imagini și să dau posesorilor acestora impresia că sunt cele mai frumoase reflectări ale lor. De fapt MINT, cu nonșalanță și grație. Dar nu sunt decât o biată oglindă și asta-i soarta mea. Vreți să eufemizăm? (zâmbește exagerat de larg iar buzele rujate cu un roșu aprins intensifică și mai mult efectul mimei). Eu nu fac decât să cosmetizez realitatea. Și ce e realitatea? Uitați-vă la ea!… Ah ce frumos joacă! Domnișoarelor îndrăgostite din sală, nu vi se pare că ați trăit aceiași fiori pe o bancă în parc, adăpostite-n anonimatul dulce al iubirii? Doamnelor, spuneți sincer, nu-i așa că vă e dor de adolescența parfumată ce vă aerisea sufletul și inima? Cât despre dumneavoastră, domnilor, ce să mai spun! E atât de frumos! Priviți cum se joacă pe sine!

Where Am I?

You are currently browsing the TEATRU category at Daniel Kitu Blog.