ANUNȚ!!!!

TOATE POSTURILE MI LE-AM TRANSFERAT PE NOUL SITE. LE PUTETI VIZUALIZA ACCESAND LINKUL www.danielkitu.ro

ONEIROS

Leprosul dinlăuntrul meu

și-a uitat numele,

pedepsit de nu știu cine

pentru îndrăzneala de-a-și fi iubit

prea mult sufletul.

Concubina mea cea nouă

a devenit Indiferența

și-a-nceput să se tot exhibe pe la ferestre,

disperată că nimeni n-o bagă-n seamă…

Am căzut de la etaj

peste trupul meu

și l-am strivit cu prea multă patimă.

Evident… nimeni nu realizează

că-n sufletul meu

agonizează un lepros neștiut,

că o concubină jalnică se tot chinuie

să-și afișeze spectacolul nud

și că eu,

eu însumi,

mă arunc în fiecare zi de la etaj

tot sperând să renasc

dar…

Stați liniștiți,

totul nu e decât

un coșmar repetitiv,

un Sisif știrb,

cu oase moi

de prunc nenăscut,

o biată himeră…

2 februarie 2010

© DANIEL KIȚU

REVEAL

Am găsit un suflet mototolit

pe asfaltul rece…

M-am uitat la el îndelung ca și cum nu aș fi privit

decât un ghemotoc mizer și inutil…

Bătea vântul foarte tare

și sufletul meu

se chircise

în hainele mele anoste,

în bătaia furibundă a inimii

între coastele neputincioase ale durerii mele…

Râd și-l culeg în plamă

și el se lipește ca un prunc zgribulit

de liniile ei haotice,

se cufundă-n ele ca-ntr-o magmă furibundă

și-l simt cum se strecoară din ce în ce mai mult în mine

până ce chipul meu devine EL…

Pe asfaltul ăsta sufletul

se plimbă cu picioarele mele,

râde cu gura mea,

iubește cu inima mea…

Acolo, în zare, o femeie pleacă…

îi văd spatele gol, de cadră hilară…

din care tot răsar fluturi negri,

suspine cârpite,

ceva lacrimi

și-o imensă, obsedantă nevoie de uitare…

6 aprilie 2010

© DANIEL KIȚU

DULCEA VRAJĂ A TIMPULUI

Cai de sticlă, blânde priviri

se-ascund în moliciunea  trupului tău,

lunecă-n trecutul nostru sălbatec.

Ți-e teamă, Hermiona?

Astăzi, pe străzile orașului,

bătrânii cu aripi de înger

își strigă libertatea

iar noi…

noi facem dragoste

în patul trist al morții timpului.

Câte unul, gârbovit, tremurând,

are curajul de-a-și izbi trupul de neant

dar, imediat după aceea, urlă de spaimă

în cătușele umede-ale nevoii de iubire.

Nevoia de prezent.

Strivește caii-n țăndări, iubito!

Ai să-ți vezi ochii-n mii de răsfrângeri orbite.

Sângele curge din cer,

ploaie caldă… iar dincolo de nopțile noastre,

bătrânii își smulg aripile.

Odinioară…

îngerii  izbăveau.

Azi se ascund cuminți

Sub betonul viciilor și fericirilor noastre căznite…

Octombrie 1996

© DANIEL KIȚU

MOINĂ

Poveste…

trotuare ude peste clipe cuminți

în care-mi fac siesta

cu gândul acela un pic supărător

că-n camera de dincolo,

înghesuită cât o cochilie de melc,

în oglinda aceea, cu urme de zaț,

se naște iar umbra mea…

Și eu caut s-o-nhaț,

cu spume la gură, turbat,

în timp ce trotuarele ude

lucesc în vitrinele magazinelor

iar clipele mă privesc așa…

un pic ironic…

ca și cum, de fapt, nu aș exista

ci numai umbra,

ea,

s-ar sfărâma-n cioburi cuminți

de asfaltul greu al cerului…

14 februarie 2002

© DANIEL KIȚU

EXTATIC

Mă acopăr de cuvinte

și ele pulsează în venele mele povești neștiute

și mă transformă în sclavul lor inocent

și… încet, încet…

mă ridic, mă urc,

mă fac liniște, poezie, zbucium

și nu mă mai recunosc în oglinda ochilor mei…

Deodată noaptea se zbate-n cuvinte moi,

Cuvinte apoase care mi se zbârcesc pe frunte

Ca niște frunze de toamnă ratate prin vise neștiute…

Și strig la mine să mă desprind cumva de imaginea mea falsă

dar zeii zâmbesc

de undeva, de sus, cuminți…

Băiete, lumea e o lupă

în care te stingi ușor,

scrumind capete de iluzii

într-un fum lejer!!!!

Ascultă-te!!!

Dincolo de tine strigătul de mucava

se pierde-ntre picioarele vreunei mame

gemând a speranță de naștere…

E totuși urletul neștiut al lumii

care-și copiază la nesfârșit bezna patimilor

cu care se spânzură,

scriind biblia aceea din care se desprind

crucificările și lumânările,

aduse cuminți la altarul

fericirilor cu pască și vin de sânge.

Iisus a venit la mine azi-noapte…

Îmi spunea să mă acopăr de cuvinte

Ca să uit că sunt OM….

© DANIEL KIȚU

4 DECEMBRIE 2009

COȘMAR

Un om gras, diform,

ajunge-naintea unei fecioare

și-o întreabă…

– Nu-ți doresti sufletul meu, forma inimii mele??

Iar ea îi spune:

– Piei, scârbă!…

– Vrei banii mei poate, banii…

Și fecioara se-apleacă la urechea lui

și șoapta ei îi tipărește destinul:

– Banii tăi pot fi cheia spre

CEVA…

dar niciodata sufletul meu nu se va deschide,

pentru ca eu sunt virgina cosmică

și lumea e brățara de la-ncheietura destinului meu

și filmul s-a stins…

Am ieșit…

Eram doar o clipă…

Mi-am aprins țigara

si m-am gandit că maine e doar o alta zi…

îmi fumam viața…

15 iunie 2010

© DANIEL KIȚU

MĂRTURISIRE

Nu-mi cerșesc nimic…

Există doar un strop de lume care mi-a scăpat de sub pleoapă

și-acum mi se prelinge-ncet pe obraz,

Alunecă-ntre interstițiile sufletului

și-nflorește dureros,

bobocii spasmului care-i lumea mea…

Mă-ntorc pe strada unde-am fost copil

și-mi văd picioarele de copil,

scâncetele de copil,

râsul de copil

și mama de copil

care-mi legăna visele…

Mă reped în nori și-n stele…

dar…

nu-mi găsesc decât cearșaful

umezit de-un plâns stingher,

pe cearcăne de lună.

Cândva, credeam că zmeiele

sunt copiii lui Dumnezeu.

Astăzi cred că Dumnezeu

este copilul uitat al speranțelor mele…

Strada s-a ridicat cuminte

și-a plecat din mine

m-a lăsat neumblat și nerostit.

S-a tot plictisit de povestea mea

și de obsesia de-a fi OM!!!

15 iunie 2010

© DANIEL KIȚU

LA CAPĂTUL DRUMULUI

La capătul acestui drum se află un copac

şi, ciudat… în acest copac

se naşte din frunze viaţa mea

cu bucuriile, fericirea sau tristeţea mea

necuprinsă în cuvinte.

M-am obişnuit, din când în când,

să admir printre crengile sale

dansul solemn al zeilor

şi, ciudat… în acest copac… într-o zi…

mi-am văzut sângele colorând pământul

şi sângele acesta al meu

se tot scurgea în interstiţiile pământului

şi învăţa să fie flori, insecte, fluturi

şi toate acele tăceri pe care ştim

atât de bine să le ignorăm

pentru că, la urma urmei, nu suntem

decât nişte bieţi oameni

târându-ne crucile invizibile după noi

de care ne tot plângem, strigând că

nu sunt decât viaţa asta blestemată…

Şi, ciudat… în acest copac…

scurgându-se ploaie de sânge în ochii

nu ştiu cui,

m-am regăsit, prunc verde, în burta

MAMEI,

strigându-i, în disperarea-i tăcută,

să nu mă tot naşti, mamă,

pentru că florile, fluturii, tăcerile astea

au fost, sunt şi vor fi mereu tot fără mine

iar crucea mea las-o undeva neîncepută

să îngâne şi ea un cântec de leagăn

pe muchia timpului ăsta

care nu mai vrea să obosească

deşi se tot împiedică în barba lui

care a ajuns, nu ştiu cum, să crească de peste tot…

Oare cum mă chema pe mine

în burta ta, MAMĂ?

24 iunie 2008

© DANIEL KIȚU

BALERINA

Din dansul acesta atât de tăcut,

Balerina se rupe de sine

și zâmbetul ei se-ntinde, roșu aprins,

peste sufletul eunucului, prizonier al scoarței coșmarului meu.

Mă așez turcește peste suflet

și-i fumez ultima țigară cu zurgălăi de cuminte iluzie…

la capăt de drum se nasc fanfare nesfârșite

cu vesele triluri

din care balerina răsare iar și iar,

obsesie acută

a imponderabilei zaceri prin perdele diafane,

cu fluturi verzi, topiți în paharul aproape gol

al petrecerii de sine,

prin unghere prăfuite ale unui timp de mult uitat.

Mi-ar plăcea să mă cheme altcumva

și să fiu altcineva,

altcândva…

dar în TIMPUL acesta,

balerina grațioasă și albă

nu este decât cercul atârnând strălucitor

la încheietura vreunei bacante

sau inelul strecurat la vreme de noapte în degetul prelung și alb al LUNII…

27.02.2010

© DANIEL KIȚU